Azi am fost la piata. Trecand printre randuri am observat un tanar care statea aproape de porti. Nu stiu ce anume m-a atras, dar m-am dus spre el si i-am spus foarte entuziasmata:
- Cumpar tot!
Si el mi-a raspuns calm :
- Corect zis domnisoara, chiar totul si pot sa ofer.
M-am pus pe ganduri si ma intrebam de ce oare am zis sa cumpar totul cand taraba lui n-avea nimic de fapt!?! El si-a indreptat atunci umerii, m-a privit mandru, si-a pus o punga peste cap apoi a legat-o strans cu o panglica rosie rostind: “Poftim !”
A murit zbatandu-se pe jos la picioarele mele, apucandu-se de aer si luptand tacut, strigand mut dupa ajutor!
Pe drum mergeam destul de linistita, fara remuscari, lumea nimic nu reprosa vazandu-mi achizitia, mergeam si zambeam, radiind de fericire. Cand am ajuns acasa, l-am pus pe masa – adevarul e ca imi era greu sa-l urc in lift, si-apoi pe masa – si am inceput sa contemplez frumusetea zambetului cu care a murit pe fata. Ma gandeam ca aveam cea mai reusita cumparatura, si urma sa o arat tuturor prietenilor mei. Peste o clipa doar, am ineput sa urasc zambetul cela care nicidecum nu disparea, indata am luat cutitul si i-am taiat obrajii, desi imediat dupa aia mi s-a facut iarasi dor de acea reflexie a sufletului. In cateva clipe a sunat telefonul, era o prietena pe care mai tarziu am invitat-o la mine. Intre timp, am mancat, am trimis felicitari si urari cunoscutilor, am ironizat iarasi realitatea si am baut un pahar de cognac. Pe rand, pe rand, m-au cuprins senzatii reci si dureroase, ma durea ca am fost suparata de acel tanar; felicitarile imi zambeau frumos de pe masa, apoi revistele de pe rafturi … cat de perfecta e lumea imaginilor, timpul este oprit, spiritul traieste vesnic in ele ... realizez ca sunt inca o silueta in aminitirile cuiva.
Uite ca a venit si ea, a adus si inghetata cu caramel. In timp ce savuram inghetata, am realizat ca o mancam prea repede si mi-a inghetat nasul, apoi fruntea, si mi s-a parut ca a ramas o bucatica in gat care nicidecum nu se topea. I-am zis sa-mi aduca un pahar cu apa, dar ea mi-a adus o lingura de sirop dulce de culoare rosie. Pe moment mi-a trecut, insa senzatia persista si imi parea una din cele mai proaste combinatii de dulce cu dulce; atunci mi-am amintit cat de tare se iubesc oamenii-parinti din ziua de azi. Timpul trecea incet fara sa imi dau seama ca de fapt nu faceam nimic, n-am schimbat o vorba cu ea, si trupul odinioara zambitor se ineca in propria frumusete a viului de altadata. Prin tacere, a luat-o spre bucatarie si a umplut mai multe flûtes cu sange, le-a pus langa vaza cu narcise.
- Stii, ar cam fi timpul sa dispari pe ceva timp !
- De ce ? am intrebat uluita de afirmatia ei.
- Pentru ca e timpul, si timpul e unicul carui trebuie sa te supui, e zeul zeilor, or alti zei si sunt o consecinta a timpului. Civilizatia nu ar trebui sa se limiteze la actiuni neintemeiate, fapt de care nu suntem constienti.
- Pfff… Ai baut prea mult !
- Da, intr-adevar, doar ca am baut prea mult din tine, tu mori de fapt.
Ce putea fi mai rece si mai dureros decat sa auzi ca esti pe cale sa cunosti eternitatea, un element inevitabil pe care nu l-ai cunoscut vreodata, din care nimeni nu s-a intors vreodata, macar pe o clipa. Necunoscutul e seducator de interesant, dar oare e ceea ce am vrea sa vedem ? Asteptarea, de fapt, era cu mult mai frumoasa, desi, dupa cum a mentionat ea, ma limitam la actiuni neintemeiate. Deseori ma intrebam daca lumea nu traieste din reflex; doar ca sa fie, ca e normal sa fie asa.
- … sa ma anunti te rog cand pleci. Vreau sa te sarut pentru ultima data, a zis-o cu o voce abatuta si indata si-a aprins o tigara.
Nu puteam sa evit aceste cuvinte, pentru mine erau pline de antiteze placute, mult prea incantatoare.
- Parca ai zis ca ar fi trebuit sa dispar pentru ceva timp …. De ce pentru ultima data ?
S-a apropiat, m-a sarutat si mi-a zis sa pastrez ceasul ei, pe care tocmai mi-a indicat timpul x:00. A continuat sa fumeze, privind la trupul acum dezgolit. Prezenta lui era, de fapt, inutila acum, dar am decis sa i-l las ei, un cadou facut de mine pentru mine si daruit mai departe. Am auzit cativa pasi in coridorul scarii care s-au orpit la usa mea. "Nu cred sa fie politia, inca nu e timpul" Au batut de trei ori in usa, dar n-am deschis, am incercat doar sa privesc sunetul ala, si cred c-am reusit pentru prima data sa deslusesc silueta sunetului – e frumoasa. In jurul acestei siluete au aparut trei capete de porc care au inceput sa sfasie din sunet, sa rupa acest firav suflu al culminatiei si sa inghita cu jind, precum copii flamanzi.
Pasii s-au oprit la fereastra coridorului; am luat ecoul in privire, am deschis usa si am luat-o spre ei. Ea a ramas singura cu tigarile ei si cu trupul pe masa, gata sa fie sfasiat si el de cele trei capete de porc; insa cred ca incepe sa se descompuna si el, bucata cu bucata - sigur procesul a inceput de la cap. Nu stiu cand o voi revedea, dar sper ca va ajunge un personaj dintr-o poveste pentru adulti.
* * *
- Ma bucur sa va revad.
- Vai, m-ati surprins, acum o clipa in urma nu v-am auzit decat pasii.
Era un tanar cu chip senin, cu ochii de un albastru pur, si cu parul sclipind in lumina precum instrumentele aerofone dintr-un concert jazz perfect, cu pasiunea potrivita in note.
- Imi spuneti cat e ceasul ? deoarece cred ca m-am grabit sa bat la usa dumneavoastra.
- Ceasul nu este al meu, si nu vreau sa fiu stapana pe un timp strain, care sigur e cu cateva minute inainte. Dar imi ticaie prin cap ca e in jur de pranz…
- Da, atunci am reusit, va multumesc.
Mi s-a parut ciudata prezenta acestui tanar. Oricum, ziua a inceput cu polii schimbati, deci o sa indraznesc sa adaug o continuare acestei minuni pentru o intamplare dintr-un cartier nenorocit al acestui nenorocit oras.
- Dumneavoastra ati vazut porcii ?
- Da, mi-a raspuns zambind cu bunatate. Va rog sa ma iertati, s-au strecurat intamplator din constient; pare domeniul magiei, dar va asigur ca acel sunet l-am vazut si eu…din fericire insa, nu a scapat din cusca cu porci, ci din una cu pasari paradisiace.
- De ce cusca ramane un spatiu care avantajeaza pe multi, multe … am oftat intreband.
Am auzit un tipat. Era din apartamentul meu. Cand am intrat, ea era culcata pe jos, cu ochii mijiti de rautate, cu smoc de par carunt in mana. Trupul avea ochii zambitori, deci mortii au inceput sa inghita bucurii false si sa se bucure de tristetea ascunsa in spatele acestora.
- Nu imi dau seama cum e posibil ? am intrebat indignata cu intentia ca intrebarea sa ramana retorica.
S-a auzit vocea tanarului cu fata senina, ca un balsam pentru lumina din acel apartament obscur…
- Cred ca e din cauza narciselor. Am auzit ca s-a spart si sticla pe aici, ia priviti !
Mi-a cazut ceasul de pe incheietura mainii cand am vazut les flûtes cu sangele sufletului din piata sparte, si narcisele stropite …
Atunci ecoul din privire inca rasuna.
